Una scurtă: o nouă teorie a lenei (procrastinare)

       Rezumat: "procrastinare": amânare, tergiversare, lene. Vechile teorii ale procrastinării: teama de eşec, auto-sabotarea sau răzvrătirea sunt înlocuite acum cu noua ecuaţie a procrastinării: Motivarea = (aşteptări X  importanţă) / (impulsivitate X amânare)

Procrastinarea este un comportament caracterizat prin amânarea acțiunilor sau a sarcinilor pentru mai târziu.

Înainte să citesc de noua teorie a psihologului Piers Steel de la Universitatea Calgary (în carte o descrie pe  352 de pagini for fuck sake, vorba francezului) răsfoiam ce se credea despre procrastinare:

Păi:

Cercetătorii în psihologie folosesc trei criterii pentru a categorisi procrastinarea. Pentru ca un comportament să fie considerat procrastinare, acesta trebuie să fie:

• neproductiv,
• inutil și
• întârziat.

Sunt documente care o atestă încă din 1400 BC (hieroglife egiptene). Sunt înscrieri chiar şi de la greci (circa 800 BC). În 1751, Samuel Johnson spunea că toată lumea îi cade pradă. Pur şi simplu chiar dacă are efecte negative asupra noastră, totuşi e naturală, ţine de umanitate. Începând cu secolul XXI au început să se facă studii:

• într-unul 32% dintre studenţi sufereau de procrastinare cronică. Nu erau capabili să îşi termine temele.
• doar 1% declarau că nu erau afectaţi deloc.
• într-altul, în 2007, 25% din subiecţii adulţi au mărturisit că e o trăsătură definitorie a personalităţii lor.

E o stare de spirit comună a întregii umanităţi. Am experimentat toţi, probabil, sentimentul. Avem un proiect de terminat, de dat un e-mail , de dat un telefon, etc. Dar, cumva, în ciuda celor mai bune intenţii, niciodată nu părem să reuşim.

Un lucru care definește amânarea nu este lipsa intenției de a lucra. Este dificultatea de a urma acea intenție. Pentru majoritatea dintre noi, amânarea nu este o experienţă plăcută. Nu e ca renunţarea la o şedinţă sau la o oră de clasă și astfel să avem sentimentul libertății, al răzvrătirii; De fapt e un sentiment de creștere al presiunii de a știi că trebuie să rezolvăm până la urmă lucrul pe care l-am amânat. 95 % dintre oamenii care procrastinează îşi doresc să nu o facă. Tergiversarea asta duce la o slăbire a sănătăţii, a întregii bunăstări a individului şi chiar a salariului. De ce, atunci, e un fenomen atât de obişnuit ? Dacă nu vrem cu adevarat să o facem şi ne mai şi cauzează un disconfort, de ce persistăm să o facem?

 

 

 

 

 

Când şi-a terminat analiza, Steel a făcut o descoperire interesantă: procastinatorii excesivi aveau probleme şi cu auto-reglarea. De fapt, auto-reglarea, abilitatea de a te controla şi a întârzia recompensa imediată explică 70% din cazurile de procrastinare. Aici a fost declicul psihologului: ce-ar fi dacă amânarea ar fi o altă faţă a impulsivităţii ? Aşa cum impulsivitatea e un eşec al mecanismului de auto-control  – ar trebui să aşteptăm, dar în schimb acţionăm imediat – aşa şi procrastinarea – ar trebui să acţionăm acum, dar de fapt ne lenevim şi mai întârziem acţiunea.
În 2007 şi-a publicat dizertaţia finală, după ce luase în considerare mai bine de 200 de studii despre subiect. Cineva a mers mai departe.

Geneticianul comportamental Naomi Friedman s-a gândit că cele două trăsături: impulsivitatea şi procrastinarea ar avea şi un fundament genetic, nu doar al mediului în care trăim.

• a făcut un studiu pe 347 perechi de gemeni (atât identici, monozigotici cati si dizigotici). S-a apucat de treaba prin anii '80
• i-a urmarit de cand s-au nascut pana in aprilie, anul asta. Peste 35 de ani de observatii, dammit !
• logica studiului e simpla: toti gemenii impartasesc acelasi mediu (casa in care traiesc, familia), dar doar cei identici au aceleasi gene.

Friedman a confirmat ce spunea Steel: intre impulsivitate si amanare exista o legatura stransa si chiar exista o legatura genetica intre ele. Amandoua trasaturile se leaga de abilitatea de administrare a obiectivelor. 68% din cei care amana lucrurile au o tendinta de a esua in obiectivele propuse. Se refera la cele de durata lunga. Privind acum tergiversarea ca pe un esec al propriului control, nu al lipsei de ambitie (cum se credea) s-au gasit si solutii la problema:

• imparte munca in etape scurte. Fiecare etapa completata o sa iti aduca motivare.
• pune-ti limita de timp pentru fiecare. Mici, de 10 min. Nu o sa mai obosesti facand un lucru. Nu o sa mai fii frustrat. De fapt, comportamentul e asemenator cu intratul in apa rece. Ti-e groaza de ea la inceput, intri si te obisnuiesti in cateva minute.
• elimina obstacolele mari. Se refera la lucrurile care ne distrag cel mai mult. Odata ocolite distragerile majore, totul o sa fie mai usor si rezultatele bune o sa iti aduca o motivatie in plus.

 Vechile teorii ale procrastinarii – de ce o facem? 
 

1. Frica: teama de esec, perfectionism
2. Auto-handicapare: auto sabotare. Motivul? Pentru a ne proteja stima de sine, ne cream artificial un motiv exterior pentru ca atunci cand esuam sa putem sa dam vina pe el.
3. Razvratire: rebelii, oamenii ostili (?!) considera lucrul impus de ceilalti o corvoada si il intarzie, il fac in ritmul lor, cand decid ei pentru a-si reafirma independenta, autonomia.
4. Teoria motivatiei temporale numita si ecuatia procrastinarii e de fapt noua perspectiva propusa de Steel in tot articolul asta:

   
   Expectancy: sansa ca un lucru X sa se intample
   Value: valoarea, recompensa pe care o primesc facand lucrul X
   Impulsiveness: impulsivitate crescuta inseamna rabdare scazuta deci nu vrei sa intarzii recompensa. O vrei acum.
   Delay: intarzierea este timpul cu care esti dispus sa iti intarzii primirea recompensei
   

   Procrastinarea e legata de motivare. Motivarea creste cu cat cresc expectancy si value si scade cu cat creste Impulsiveness si delay.
   

    

Surse:
din ziarul NewYorker
site-ul profului
poza